Într-o zi, tatăl său i-a dat un sac plin de cuie și i-a spus: „De fiecare dată când îți pierzi calmul, bate câte un cui în gardul din spatele casei.”
În prima zi, Zbârlici a bătut 42 de cuie în gard. A doua zi a bătut 35, iar numărul de cuie bătute a scăzut tot mai mult pe măsură ce zilele treceau. Într-o zi, băiatul a realizat că era mult mai ușor să-și controleze temperamentul decât să bată cuie în gard.
În final, a ajuns să nu-și mai piardă calmul niciodată și i-a spus tatălui său că nu trebuie să mai bată niciun cui în gard. Tatăl său, mândru de realizările fiului, i-a sugerat să scoată câte un cui din gard pentru fiecare zi în care își putea controla comportamentul.
Trecând zilele, Zbârlici a ajuns să scoată toate cuiele din gard. Când și-a terminat sarcina, tatăl l-a luat de mână, i-a arătat gardul și i-a spus:
„Vezi, fiule, ai muncit din greu să bați și să scoți cuiele, dar uită-te la toate găurile care au rămas în gard. Acum gardul nu va mai fi niciodată la fel.”
„Ce vrei să spui, tată?” întrebă Zbârlici, nedumerit.
„Ceea ce vreau să înțelegi este că, atunci când spui sau faci lucruri cu furie, ură sau comportament urât, lași o cicatrice, asemenea acestor găuri din gard. Nu contează câte scuze îți ceri, rana va rămâne acolo. O rană verbală este la fel de dureroasă ca o rană fizică.”
Cuvintele tatălui și experiența cu cuiele bătute în gard l-au făcut pe Zbârlici să reflecteze la comportamentul său. De atunci, el a început să acorde mult mai multă atenție cuvintelor și faptelor sale, înțelegând cât de mult contează cum tratezi pe ceilalți.
Astfel, Zbârlici a învățat să prețuiască cu adevărat prietenii și familia, știind că, uneori, cuvintele pot lăsa urme adânci, iar iubirea și respectul trebuie să fie întotdeauna fundamentul relațiilor.
În trecerea grăbită prin lume către veci,
